Seară de poezie la "Humanitas"

Vineri, de la şase, vor citi poezie în subterana librăriei Humanitas trei poeţi români şi unul american, adică Romulus Bucur, Caius Dobrescu, Chris Tanasescu şi Martin Woodside (aduşi toţi de revista "Transilvania"). Pe primii trei îi ştiţi, al patrulea e bursier Fulbright în România, traduce din poezia română (pe care o cunoaşte cum extrem de puţini străini o fac şi, mai ales, o citeşte în original - poate şi pentru că soţia lui e româncă) şi, mai ales, e unul dintre cei mai buni poeţi americani tineri - sper să citească la Sibiu şi ciclul intitulat "Când Frank Sinatra era consilierul meu matrimonial", să vă convingeţi.
AŞadar, veniţi, privighetorile vor cânta... :)

Poemul de sâmbăta asta (53)

Mi s-a cam acrit de mania asta, care a cuprins în vremea din urmă cam jumătate din scriitorimea română, a anticărtărescianismului. Ţi se explică, că vrei sau nu, de ce Mircea Cărtărescu nu e aşa şi pe dincolo sau, dimpotrivă, de ce e aşa şi pe dincolo. Mă enervez invariabil - de puţine ori am trăit la fel de ekstatic literatura ca atunci când am citit Nostalgia şi Levantul sau, vara trecută, Orbitor-ul cap-coadă.
Cei mai rafinaţi fac chiar distinguo-uri - ar fi, adică, el prozator remarcabil, nu-i vorbă, însă poetul M.C. e chiar pasabil. Aşa, în ciuda lor (dar nu numai de aia, ci şi de plăcerea mea, şi sper că şi de a voastră), am ales pentru sâmbăta asta e un poem trist şi plin de umor, cum numai poeţii adevăraţi pot scrie.

Mircea Cărtărescu, Femeile

femeile sunt interesante
până în 20 şi peste 30 – ei, da
cam 5 înainte şi 5 după
ce puşti nu-şi doreşte, când nici nu ştie cu ce seamănă obectu-ăla
o muiere de 30 de ani?
ce chelios la 35-40 nu vrea o fâşneaţă?
când ai grasă, vrei slabă – căci femeile sunt interesante
puţin sub siluetă şi puţin peste -
când ai avut o lascivă, parc-ai vrea , nu ştiu cum,
o ruşinoasă, care sa-ţi spună să stingi lumina...

Mareş şi Dinu (Dumnezeu să-l ierte)
la Dinu, într-o noapte de chef generaţionist
în bucătărie, cu păhăruţele: „Dom’le,
cel mai mişto lucru din lume e să regulezi o femeie, să aşa şi pe dincolo
şi aşa, şi altfel” – şi două ore au vorbit doar de asta, cu detalii,
motanii...

femeile sunt de fapt la fel ca noi
sunt şi ele curioase ca şi noi
ştii, te uiţi la una pe stradă sau în tramvai
şi te gândeşti: dom’le, cum ar fi?
aşa gândesc şi ele.
Şi cum găseşti bărbaţi sfioşi ca nişte fetiţe
aşa găseşti şi fete care gata la fermoar
când rămân singure cu un tip.

Radu (la Rahova, într-o seară rece
la o bere la halbă şi mai rece):
„24? Tu vorbeşti serios? Păi eu la 24
mă săturasem de gagici, avusesem căcălău... ”
şi-apoi, jucându-se cu bricheta: „Uite care-i treaba:
poţi să fii cine-ai fi, o muiere nu stă cu tine
dacă nu simte c-o stăpâneşti
poţi să fii cel mai mare mahăr sau geniu,
facu-le şi dregu-le... ”

femeile nu sunt oameni
nu te poţi înţelege cu ele
asta afli mai des după-nsurătoare
să vezi porumbiţa ce vânt îşi ia
ce strigă la tine
ce program face cu tine...
e drept că atunci
nu mai e acelaşi lucru.
după cinci ani de convieţuire când îi pui mâna
pe fund, parc-ai pune pe-al tău.

Dom’ Nichi, la Berlin (eu şi Traian)
ascultându-l cu votcile-n faţă):
„Asta e ca şi cu femeile: când vezi pe stradă una
cu dunga ciorapului puţin într-o parte
îţi dai seama că e acolo ceva în neregulă,
că e abordabilă.
Corectitudinea perfectă inhibă, şi la femei
şi într-o operă”.
Şi noi: „Excelent,
excelent, dom’ profesor! ”

femeile splendide şi femeile urâte
sunt OK
fereşte-te-n schimb
de fata obişnuită, care, în blugi şi tricou
stă, nici urâtă şi nici frumoasă
în staţia de tramvai.
Ea-i ca şi tine şi te aşteaptă.

Joseph Brodsky, "On Grief and Reason"

Dintre toate eseurile lui Brodsky din cartea amintită mai sus, mă interesează cu precădere unul anume. Iată de ce: neplăcut surprins de o cuvântare a lui Vaclav Havel de la ONU, Brodsky publică în The New York Review of Books o scrisoare deschisă adresată preşedintelui ceh intitulată chiar aşa, Scrisoare către un preşedinte (şi reluată, se înţelege, în culegerea de faţă). Havel blamase, în conferinţa lui, lipsa de interes şi de participare la viaţa civică a cehilor, mai ales înainte de căderea comunismului, dar şi după aceasta. Chiar oameni pe care obişnuise să-i socotească prieteni nu îl susţinuseră în perioada dizidenţei lui, ba chiar încercaseră să îl determine să abandoneze, iar unii dintre ei ajunseseră până la a-l ocoli atunci când se întâlneau întâmplător pe stradă. Preşedintele ceh era destul de neîncrezător în posibilitatea transformării unei asemenea sume de individualităţi într-o naţiune modernă de cetăţeni interesaţi şi implicaţi în viaţa cetăţii. Reacţia lui Brodsky a fost aceea de a nu împărtăşi această neîncredere a lui Havel, pe de o parte, şi de a-l sfătui în ceea ce priveşte transformarea cehilor în cetăţeni, pe de altă parte. Sfatul lui Brodsky era următorul: întrucât gradul de dezvoltare a conştiinţei civice depinde în mod direct de gradul de dezvoltare a conştiinţei culturale, ceea ce avea de făcut preşedintele ceh era să răspândească în tiraje cât mai mari şi la preţuri cât mai accesibile cele mai bune romane ale secolului al XX-lea. Soluţiile lui Brodsky pentru problema cehă se numesc, prin urmare, Faulkner, Musil, Broch, Kafka, Joyce.
Aşadar, putem răsufla uşuraţi: cum preşedintele nostru citeşte atent "Levantul", problema românească e pe cale să fie rezolvată!
Acum, vorbind serios: eu aş zice că soluţia lui Brodsky ar funcţiona mai bine cu cărţi de poezie. Am văzut cu ochii mei racheţi puşi pe harţă îmbunaţi de poezie. Chiar cred că ar merge.

Poemul de sâmbăta asta (52)

Poemele de sâmbăta asta sunt vechi de o sută de ani. Dar proaspete. Sunt scrise în preajma anului 1910 de un poet care a murit de ftizie în 1913, la douăzeci de ani. Singurul lui volum, Quasi, a fost publicat în 1930, de Perpessicius, şi n-a reuşit să-l recupereze la vârf, cum se spune.
Matur în ciuda vârstei, de o precocitate rimbaldiană, poetul nostru are o pregnanţă a imaginii cum nu mulţi (trei, patru) simbolişti de la noi au; şi mai are în plus un sarcasm absolut congenial cu cel al unor Laforgue sau Morgenstern. Ca şi în cazul acelora, poezia lui este de fapt veriga-lipsă dintre simbolism şi poezia propriu-zis modernă, în varianta ei tranzitivă. Ca să se vadă mai bine ce vreau să spun cu asta, am ales două sonete în care clişeul simbolist iniţial e cufundat în final într-o baie de acid ironic.
Sper să vă placă, pentru mine e unul dintre poeţii preferaţi din perioada aia.

Aşadar, D. Iacobescu, Scenetă

În depărtări se-nchide cetatea de lumină
Şi rănile de seară prin umbra ei se scurg;
În balamuc nebunii, uitaţi într-o grădină,
Stau înecaţi în vraja acestui trist amurg,
Privind cum unul joacă un dans de balerină.

În salturi delicate, ridicol de naive,
Îşi leagănă papucii c-un tremur întrerupt,
Pe faţa lui surâde triumful unei dive,
În timp ce spectatorii, prin pantalonul rupt,
Admiră în tăcere picioarele-uscăţive.

Iar unul dintre dânşii, plecându-se, îi strânge
Un mic buchet de iarbă şi de măceş uscat,
Cum, însă, dansatorul refuză încurcat,
Galantul se repede şi-l bate pân' la sânge.

El Dorado

Amurg pe-o mare de topaz...
Porneşte nava-n joc de spume,
Iar cei plecaţi spre-o nouă lume
Stau înlemniţi ca-ntr-un extaz.

Adio!... o copilă pală,
Cu gesturi mute de delir,
În unde zvârle-un trandafir,
Smulgând petală cu petală.

Iar cerul ftizic scuipă sânge;
Un glas pierdut în valuri plânge;
Se-nalţă adieri bolnave.

Un marinar uitat în port
Priveşte urma mândrei nave
Sarcastic ca un cap de mort.

Mandiargues, "Muzeul negru"

Personajele lui Mandiargues trăiesc într-o lume cu totul originală care, deşi pare să conţină numeroase repere din realitatea noastră, a tuturor, e dominată de valori sau centre de interes dintre cele mai neobişnuite. Am putea vorbi de o dominare a grotescului, ori a unei perversităţi dispersate cu mai mult sau mai puţină discreţie. Uneori, acţiunea se derulează pe o scenă desprinsă din realitatea comună, dintr-un oraş în care viaţa se derulează după regulile obişnuite. În interiorul acelui nucleu desprins din realitatea comună, lucrurile iau însă o turnură cu totul neobişnuită, intrând în zona miraculosului, aşa cum se întâmplă într-un pasaj din Nantes, în care protagonistul atras de ciudăţeniile expuse pretutindeni, urmăreşte îndeosebi o nălucă ce pare să-l cheme într-un labirint din care omul nu se va mai putea elibera - decât, eventual, prin intermediul poveştii pe care o scrie despre sine. Într-un alt text, Sângele mielului, o fetiţă se maturizează brusc şi brutal, trecând de la inocenţa - sau nu? - jocului cu iepuraşul de care este foarte ataşată şi care o salva de atmosfera ternă din familie, la jocul cu măcelarul pervers şi la cel cu moartea părinţilor. Rătăcirea personajului din Pasajul Pommeraye are destule similitudini cu cea a fetiţei, care evadează, în toiul nopţii, în căutarea unei alte realităţi care să se potrivească întrucâtva cu noua sa identitate. O altă rătăcire interesantă găsim în Podul, unde Damien, refugiat într-o locuinţă izolată, în natură, alături de mama sa care-l hrăneşte cu hălci de carne crudă ce trebuie să completeze efectul aerului curat, se află în căutarea unor experienţe care să-l elibereze de monotonie. Iar experienţele stranii nu întârzie să apară, într-un dans al umbrelor, într-o zonă de trecere în care nimic nu e sigur şi în care limitele dintre oameni, animale şi plante devin din ce în ce mai neclare. Amintindu-şi de o cucerire făcută la un local la fel de ciudat ca acel cabaret din Sângele mielului, Damien urmăreşte prin pădure un vânat special, o nouă posibilă cucerire, o femeie care trăieşte, ca şi el, într-o perpetuă fugă de monotonie. După noaptea petrecută împreună, scena de vânătoare se mută în altă parte, adevăratul vânător fiind, de această dată, soţul femeii.

Poemul de sâmbăta asta (51)

Mă uitam aseară la televizor la Mircea Dinescu şi mi-am dat seama că nu mă uitam la Mircea Dinescu. Aşa că m-am dus repede acolo unde ştiam că se află într-adevăr un poet mişto cu acelaşi nume.
Şi am citit, printre altele, următorul poem:

Mircea Dinescu, Mortul făţarnic

Ce faci tu, literatură?
Tulburi câţiva tineri caraghioşi prin provincie
aşezi negustorul de hârtie
la masa celui cu burta plină de litere,
pui păduchi de aur în chica boemului
şi tricolor pe pieptul academicianului,
dar nu poţi îndulci apa înecatului
nici topi zăpada leprosului
nici îngrăşa vinerea săracului.
Când vin contabilii Domnului
cu terfeloagele de măsurat căinţa
tu cu porumbeii
tu cu guguştiucii
tu cu păsărelele
urci în turnul primăriei
şi-arunci
un pumn de mei în calea îngerilor apocaliptici
şi nu vezi în curtea interioară
criminalul cum îşi gâdilă victima
şi mortul ticăloşit cum îi face jocul şi râde
cum râde mortul complice
mortul degeaba
mortul făţarnic al acestor ţinuturi

Poezia. O apologie

(Nu-i o frază despre o carte, dar ar putea fi o frază dintr-o carte. Poştală. Dintr-o felicitare trimisă Poeziei, că tot a fost ziua ei de curând. Un toast, să zicem. Aşadar:)
Poezia digeră orice. Nimic nu-i prea tare sau prea complex pentru sucurile ei gastrice. Bucăţelele zaharate de lirism candel, fibrele aţoase de epică musculară, ciozvârtele greu de pătruns decupate din carcasa ştiinţelor (cosmologie, mecanică cuantică, biologie moleculară, zoologie, sociologie, economie), picantele sosuri în ebuliţie stoarse din metodologia şi patologia sexuală, proteinele deduse din variile legume ale show-bizului, grăsoasele şi mucedele ciuperci ale bîrfei culturale – totul e îngurgitabil şi apoi mărunţit, ars şi transformat în energie. S-a spus acelaşi lucru, cândva, despre roman; nu zic că n-o fi adevărat, dar cert e că poezia reuşeşte să facă acelaşi lucru pe spaţii mai restrânse. Metabolismul ei, la fel de eficient, e mult mai rapid. Mai pe măsura vitezei timpurilor.
Nici un alt discurs nu poate transfera cu câştig atâtea elemente disparate în interiorul lui. De exemplu, nu-mi închipui cum ar putea fizica, înrudită totuşi îndeaproape cu discursul ficţional, să integreze procedee ale literaturii în aparatul ei conceptual (deşi a da unor quarci denumiri ca „fermecat” sau „ciudăţel” e aproape poetic, iar naraţiunile cosmologice sunt variaţiuni ale povestirilor fantastice). Ce să mai vorbim de economie, sociologie ş.a.m.d. Nici o ştiinţă nu poate suporta semenea grefe fără să-şi altereze natura; forţa poeziei, în schimb, e că poate suporta oricâte altoiuri, natura ei ieşind în schimb întărită din asta. Poezia e imperialistă. Nu există teritorii pe care să nu le considere apropriabile, anexabile.
Oricât de dispare sunt domeniile vasale poeziei, oricât de eterogene, ea le face, prin forţa ei, omogene. Cele neasemănătoare sunt aranjate într-un puzzle din care se încheagă o imagine coerentă. Putem să-i spunem imaginii ăsteia mandala (în sensul lui Jung), aleph (în cel al lui Borges), hieroglifă (după Eminescu) sau oricum altfel. Cert e că, prin poezie, elementele disparate ale vieţii devin viaţa. Nu contează în ce manieră vrei să scrii; aici trebuie să ajungi.

Poemul de sâmbăta asta (50)

Da, ştiu, e un poem hipercelebru, e aproape ca şi cum aş posta "Luceafărul" sau "Testament" sau "Plumb" sau "Poema chiuvetei" :P, dar taman ce-a împlinit omul 77 de ani, nu-i pot refuza nimic, vă daţi seama. (Oricum nu l-aş fi putut refuza chiar dacă nu era la aniversară, uitaţi-vă la filmuleţele cu el - îi trece magnetismul dincoace de monitor, charisma lui teribilă e compatibilă digital, zău aşa!)
Şi mai cred, bineînţeles, că se înşală - poetul are numai "probleme personale", cum zice alt poet formidabil, ca şi soldatul, de altfel. Însă ce frumos se înşală...

Aşadar, Nichita Stănescu, Poetul şi soldatul

Poetul ca şi soldatul
nu are viaţă personală.
Viaţa lui personală este praf
şi pulbere.

El ridică în cleştii circumvoluţiunilor lui
sentimentele furnicii
şi le apropie, le apropie de ochi
până când le face una cu propriul său ochi.

El îşi pune urechea pe burta câinelui flămând
şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis
până când nasul lui şi botul câinelui
sunt totuna.

Pe căldurile groaznice
el îşi face vânt cu aripile păsărilor
pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare

Să nu-l credeţi pe poet când plânge.
Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui.
El a stors lucrurile de lacrimi.
El plânge cu lacrima lucrurilor.

Poetul e ca şi timpul.
Mai repede sau mai încet,
mai mincinos sau mai adevărat.

Feriţi-vă să-i spuneţi ceva poetului
Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat
Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit
Imediat el o să spună că el l-a zis,
şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi
o să ziceţi că într-adevăr
el l-a zis.

Dar mai ales vă conjur,
nu puneţi mâna pe poet!
Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet!

…Decât numai atunci când mâna voastră
este subţire ca raza
Şi numai aşa mâna voastră, ar putea
să treacă prin el.

Altfel ea nu va trece prin el,
şi degetele voastre vor rămâne pe el,
şi tot el va fi acela care se va lăuda
că are mai multe degete decât voi.
Şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi o da,
că într-adevăr el are mai multe degete…

Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare,
cel mai bine ar fi să nu puneţi
niciodată mâna pe poet.

…Şi nici nu merită să puneţi mâna pe el.
Poetul e ca şi soldatul
nu are viaţă personală.

Caitlin Thomas, "My Life with Dylan Thomas. Double Drink Story"

...Iar subtitlul editorului zice: "The extraordinary memoir of a life dedicated to drink and Dylan Thomas". Citind-o, am avut îndoieli că viaţa lui Caitlin chiar i-a fost dedicată/devotată total celebrului ei soţ; şi nu la infidelităţile ei mă refer (despre care susţine că au fost un soi de payback pentru ale lui), ci la resentimentul care străbate din aproape fiecare rând care-l priveşte pe Dylan. Cum ajunge un suflet-pereche să-l descrie pe celălalt aproape exclusiv în aquafortele unor meschinării & răutăţi? După Caitlin, Dylan era desigur genial, dar asta era secundar - spune deschis că poemele lui o plictiseau, iar atunci când o întrerupea din spălatul vaselor ca să i le citească, exemplara gospodină abia îşi înăbuşea căscatul şi, în final, întrebată, ce credea, spune: "I did not want to hurt his feelings" - aşa că, de obicei, îl minţea că erau bune... (Draga de ea uită, executând momentul acesta Kodak, că precizase în paginile anterioare insistent că nu performa niciodată nici un soi de dregradantă muncă domestică - iată, însă, că atunci când soţul ei tândălea la scris poezie plicty, ea făcea corvezile în casă. Ţţţ, ţţţ...) Esenţial era că Dylan al ei era pitic, urât, gras, inconsistent sub aspect nupţial, mincinos, prefăcut, escroc sentimental, cabotin etc. etc. Calificative repetate cu jubilaţie pe aproape fiecare dintre cele 175 de pagini ale cărţii.
Tot veninul vine din convingerea ei că Dylan a împiedicat-o să devină dansatoarea excepţională care era menită să fie. Ea a coborât, ca într-un scenariu orfic pe dos, după el în infernul alcoolismului, şi n-a mai ieşit de acolo decât după exitul lui final; dar pentru poet alcoolul nu s-a dovedit distructiv (decât sub aspect... biologic), pe când pentru dansatoare, da. Caitlin are umorul de a admite că, în decursul şedinţelor ei etilice zilnice, o acuza pe Isadora Duncan că e indisciplinată şi neglijează exerciţiul; însă, în ce o privea, singura formă de exerciţiu era dansul pentru spectatorii care rezistau până la ora închiderii.
Cele trei părţi ale memoriilor lui Caitlin Thomas (Drink, Childhood şi Dylan) sunt scrise în anii ei târzii şi sobri - incusiv în înţelesul non-alcoolic al cuvântului; după moartea lui Dylan în '53, se mută în Italia şi, la 49 de ani, are un al patrulea copil, Francesco (el scrie postfaţa cărţii), de dragul căruia abandonează, după o serie de încercări nereuşite, alcoolul. Cu toate că sunt scrise la trezie, aproape fiecare pagină a memoriilor e expresia unei teribile frustrări, deloc inconştiente, la adresa poetului. De altfel, pe ultima pagină, în ultima frază, admite deschis: "Our one and only true love was drink and the only significant difference between our drink story and any of the other drink stories is that in the middle of it was a genius poet". Mică, insignifiantă diferenţă, într-adevăr... :)
A: să nu înţelegeţi că n-ar merita citită. Cinismul ăsta negru-n cerul gurii e enervant uneori, dar e stenic şi viu. E oricând preferabil encomiasmelor câte unei văduve gen Agatha Grigorescu-Bacovia. În plus, cui nu-i place să afle vrute şi nevrute din casa unui "genius poet"? :)