Serghei Dovlatov, "Compromisul"

În "Compromisul" lui Serghei Dovlatov, naratorul, pe numele lui Dovlatov, e ziarist la diverse cotidiene din Talin, Estonia. Cultivat, inteligent, mai are pe deasupra şi un excelent condei - lucru recunoscut de toţi redactorii-şefi pe la care trece, care n-au însă cum să nu-i recunoască şi alte două calităţi: un cinism (bonom, de altfel) pe măsura (hiper)inteligenţei, plus un alcoolism, cum altfel, pe măsura cinismului. Graţie celor două daruri din urmă, nu poate fi promovat; din pricina celor dintâi, e greu de dat afară. Aşa încât primeşte cu vremea sarcini de redacţie pe care nimeni altcineva nu era nici suficient de idiot, nici suficient de inteligent pentru a le putea duce la capăt - practic, fiecare dintre cele douăsprezece părţi ale romanului debutează cu o ştire aparent neutră dintr-un ziar din Talin, redactată fireşte de naratorul Dovlatov, pentru ca în capitolaşul subsecvent să se detalieze contextele aberante ale documentării pentru scrierea ei. Poate că pare o chestie plicty, dar sunt de fapt douăsprezece radiografii ale unei Rusii sovietice complet daniilharmsizate, în care oamenii sunt înmormântaţi, de paregzamplu, unul în locul altuia, şi, deşi cei prezenţi observă, înmormântarea e dusă până la capăt, urmând ca mortul să fie scos cândva sine die - totul pentru că partidul, care stabilise cine murise, nu putea greşi. Însă, oricât de metastazată e farsa tragică în Soviete, Rusia din ziare sună cum trebuia - adică în cea mai curată limbă de lemn posibilă. De aceea, bineînţeles, orice ştire e pentru Dovlatov un compromis.
Acum, din câte îmi dau seama, reflexul general în Rusia pare a fi să asociezi numele lui Serghei Dovlatov cu cel al lui Venedikt Erofeev şi să le decretezi congenialitatea etilică. Am nişte rezerve. Nu că nu m-ar fi dat pe spate "Compromisul" aşa cum m-au dat "Moscova-Petuşki" sau "Noaptea Walpurgiei" - dimpotrivă, am citit-o cu aceeaşi sete, să zic aşa. Însă, deşi sunt amândoi mucenici ai alcoolului (i-a terminat relativ repede pe amândoi - născuţi unul în '38, altul în '41, mor amândoi în 1990), cauzalităţile subtile dintre eul artistic şi cel... etilic sunt totuşi diferite. La Erofeev, beţia transmută musai în viziune, de la un anumit număr de pahare încolo alcoolul nu mai e băutură, ci agent al unui freatism cosmic, irigă pământul, sorii şi alte stele, nu numai de pe lumea asta, ci şi din toate lumile livreşti cunoscute de Venecika - aşa încât nu e chiar exagerat în a spune că, la Erofeev, alcoolismul galopant e cauză şi efect al unei intertextualităţi galopante. La Dovlatov, alcoolismul nu e extrovertit, invadator, anabazic, dimpotrivă, e aşa-zicând minimalist - nu provoacă gesturi abnormale ale consumatorului, ci dimpotrivă, îl ajută să evite asemenea gesturi într-o lume abnormă (cu o singură excepţie - un personaj minunat, care seamănă ca două picături de apă cu... Venedikt Erofeev, un anume Ernst Busch), singura formă de intertextualitate remanentă fiind aceea dată de permanenta (şi delicioasa) hibridare a limbajului de cârciumă sau a celui amoros cu limba de lemn. Pe scurt, dacă la Erofeev alcoolul ţine de evadarea din infernul sovietic, la Dovlatov el asigură adaptarea. Tot în infern, fireşte. Unul face pe nebunul, altul, dimpotrivă, pe normalul. E o soluţie atât de ambiguă, încât nici nu mai ştii dacă e cu adevărat o soluţie - de unde şi splendidul răspuns al unui personaj care, întrebat de o femeie dacă e curajos, răspunde: "Nu ştiu. Înainte puteam să beau doi litri. Iar acuma de la şapte sute de grame o iau razna". E acesta curaj? E laşitate?
E compromis. Dar compromisul ăsta ce e, curaj sau laşitate? Ah... :)
P.S. Declar pe proprie răspundere cele de mai sus o singură frază. Am curajul să susţin asta. (Sau laşitatea?!)