Poemul de sâmbăta asta (34)
Pedese cu nori, deci. Am vrut să pun ceva din "Norii" lui Petru Creţia, dar apoi mi-am zis să mă duc de-a dreptul la "sursă", la cel care, pentru Creţia, e poetul-arhetip, Ideea de poet întrupată în 165 de cm de carne, sânge şi limfă bucovinene (şi ceva cam mult păr bucovinean, după cum mărturiseşte un frate de-al poetului, ofiţerul Matei Eminovici, dar să trecem peste asta, să nu inflamăm spiritele prea... poetice).
Iată, aşadar, un poem cu nori de la poetul cu capul în nori (şi în stele şi în ceruri 'nalte).
Mihai Eminescu, Trecut-au ani
Trecut-au ani ca nouri lungi pe şesuri
Şi niciodată n'or sã vie iară,
Căci nu mă 'ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri
Ce fruntea-mi de copil o 'nseninară
Abia 'nţelese, pline de 'nţelesuri—
Cu-a tale umbre azi în van mă 'mpresuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de searã.
Spre-a smulge-un sunet din trecutul vieţii
Spre-a face, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec
Pierdut e tot în zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri —
Iar timpul creşte 'n urma mea... mă 'ntunec.
Postări
cui i-ar fi trecut prin cap că norii pot fi lungi, că timpul creşte în urma noastră, că ne-ntunecăm aşa, pe zi ce trece?
:)
Normal că ai dreptate, dar mie poezia asta îmi place, aşa clişeistică şi lăcrămoasă cum e, pentru prima terţină. Dacă la restul de 11 versuri s-ar fi putut gândi mai toată lumea, la cele trei, cred, cam nimeni nu s-ar fi gândit. În afară de cel care s-a gândit, normal.
păi eu ziceam că nu e clişeu :) şi chiar dacă e, a devenit aşa între timp, din cauza noastră, nu a celui care-avea 165 cm.. (chiar, oare veronica era mai înaltă decât el?)
Acesta este un poem minunat.
@ Luiza: Nu cred că era mai înaltă decât el - în fond, 1,65 era înălţimea medie a vremii pentru bărbaţi, iar despre Veronica spun cam toţi că era bine făcută, dar mignonă. Picant mi se pare că, deşi se cunoşteau din 1872, ea i se "dăruie", cu propriul ei cuvânt, abia în 27 octombrie 1878, cum calculează Şerban Cioculescu (cum ajunge maliţia să se învecineze cu codoşenia...). Şase ani de aşteptări - mai ceva ca-n "Tristan şi Isolda"!
@ Răzvan: Nu-i aşa?
@Radu: Mie uneori mi se pare că ”descopăr” poemele poetului-arhetip, noi şi proaspete, tocmai pentru că au fost îngropate sub mormane de clişee şi (eu) rar le-am citit ca pe nişte poeme scrise de un om : )
Şi e foarte vertiginoasă ideea că unele poeme-arhetip de-ale lui au fost scrise de un om : )
În afară de ce-aţi spus voi, pe mine mă mai impresionează şi imaginea-ideea cu muţenia trecutului.
@ Alexandru: Cele mai tuşante sunt, şi pentru mine, poemele în care "omul s-a făcut concret", cum scria Bacovia, cele în care carnaţia statuii arhetipale se face chiar carne. Sonetele din 1879, de exemplu.
Apropo de Bacovia, cred că e unul din puţinii poeţi care nu poate deveni statuie - e "făcut concret", e de aici, nu poţi să iei de statuie pe cineva care-ţi declară franc, enervat parcă el însuşi de beţia lui: "Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură". Mai are un pic şi urlă la sine-şi: "Da' ia să mai tac odată dracu' din gură, dom'le!". Dau toate statuile din parcuri pe un aşa poet capsoman... :)
Trimiteți un comentariu