René Wellek, "Istoria criticii literare moderne" (detaliu)
"Ar trebui să se recunoască cinstit că istoria criticii prezintă un interes intrinsec, independent de legătura ei cu istoria practicii scrisului: ea constituie pur şi simplu o ramură a istoriei ideilor care se află într-o relaţie destul de slabă cu literatura propriu-zisă produsă într-o anumită epocă. Fără îndoială că se poate demonstra influenţa teoriei asupra practicii şi, într-o măsură mai mică, a practicii asupra teoriei, dar aceasta este o problemă nouă şi dificilă, care nu trebuie confundată cu istoria internă a criticii. Noi vom pleca de la principiul că relaţia dintre teorie şi practică e indirectă şi că, în ceea ce ne priveşte, o putem ignora. (...) Studierea influenţei criticii asupra poeziei şi viceversa ar destrăma unitatea temei noastre, continuitatea şi dezvoltarea ei independentă, făcând ca istoria criticii să se dizolve în istoria literaturii".
Iată, aşadar, de ce se teme unul dintre cei mai autoritari şi influenţi critici literari ai secolului al XX-lea: de posibilitatea existenţei vreunei relaţii între critică şi literatură. Când şi de ce au ajuns oare criticii cei mai raţionali să aibă teama asta iraţională de literatură?
Postări
Halucinante afirmatii! : )
Nu inteleg care ar putea fi motorul istoriei interne a criticii, ca istorie a ideilor despre literatura, daca e asa ditamai hiatul intre critica si literatura 'propriu-zisa'.
Mi se pare aproape amuzant ca literatura concreta apare ca un fel de epifenomen in raport cu critica, si ca influenta 'practicii' asupra 'teoriei' e considerata ca neglijabila. (La fel, am putea considera ca demografia e o stiinta autonoma in raport cu evolutia populatiilor 'propriu-zise')
Cum n-am citit R.W., n-am nici o sansa sa inteleg ce vrea sa spuna.
@ Alexandru: Ştii ce-i cel mai trist? Că vrea să spună exact ce spune - fragmentul e scos din introducere, e un soi de program, de declaraţie de intenţii. Şi încă şi mai trist e că scrie vreo două mii de pagini despre critica modernă, de pe la Voltaire până prin 1950, erudite cum nu sunt două, clare, inteligente - dar atât de stupide când e vorba să se aplice literaturii propriu-zise... Cel mai bine se vede asta în volumul despre romantici - în ce priveşte sistematizarea corpusului doctrinar al romantismului, e brici. Când vine vorba despre poezia romantică, despre "practica literară propriu-zisă" (bleah, până şi expresia e indigestă!), e... Nu mai zic cum.
Îmi aduce violent aminte de Marino, care declara mândru că n-a mai citit nici un roman în ultimii treizeci de ani de viaţă, dar asta nu-l împiedica să se pronunţe tranşant despre poetica romanului. Şi care, de asemenea, detesta literatura şi pe practicanţii ei propriu-zişi. Scriitori şi critici, la un loc.
Uite ce zice Marino despre Lovinescu: "M-a surprins însă faptul că face declaraţii de genul acesta, că el crede în literatură" (http://www.supliment.polirom.ro/category.aspx?item=247&cat=7). Scandalos, nu-i aşa?, ca un critic să creadă în literatură, ba chiar, horribile dictu!, s-o mai şi practice!
Ca să nu mai zic de acel text al lui Marino în care îşi mărturiseşte dispreţul pentru Nichita - care, zice el plin de graţie şi de delicateţe, nu prea avea cum să fie un poet adevărat, de vreme ce puţea de la zece metri...
@Radu Vancu: M-am gîndit că poate vrei să glumeşti un pic şi ai decupat citatul din R.W. în aşa fel încît afirmaţiile alea să pară enorme şi să fie pretext pentru o discuţie :)
Pot să fiu de acord că există o istorie cumva ”internă” a criticii - o istorie a ideilor sau a paradigmelor, care se impun, se instituţionalizează, încep să se clatine cînd nu mai pot explica ”fenomene” literare periferice (ex. inexplicabilul fenomen Baudelaire) şi cad cînd fenomenele de felul ăsta devin din ce în ce mai frecvente - cum fac paradigmele, de obicei. Dar că e o istorie autonomă faţă de literatura propriu-zisă mi se pare absurd.
Ce spune Marino despre Lovinescu e absolut stupefiant :)
O întîmplare - în timp ce tu puneai aici citatul din R.W., eu citeam din antologia ”Dincolo de literatură”, exact paginile în care Raicu spune cît de important e, pentru un critic, să fie receptiv la ”actualitatea literară”. Il y a donc de l'espoir :)
Aş vrea să văd cum funcţionează, în mintea unui critic literar, acele mecanisme cu rotiţe şi angrenaje complicate care-l fac să NU fie interesat de literatura care se face sub ochii lui.
Alexandru, culmea e că şi eu mă gândeam la Raicu citindu-l pe Marino şi îmi ziceam în barbă "il y a donc de l'espoir" (aici literaturizez - de fapt, îmi ziceam chestia asta în română)!
Unul dintre profesorii mei din facultate teoretiza repetat o chestie de genul: poeţii sunt nişte beţivi, prozatorii aşijderea, singurul cu conştiinţa Literaturii e Criticul, care vine şi pune ordine în galimatiasul respectivilor. Face, adică, din haosul lor kosmos. Ceva asemănător, cu atât mai respingător cu cât e mai inteligent, spune unul dintre cele mai antipatice personaje ale lui Cortazar, criticul de jazz Bruno din "Urmăritorul", care profesează şi el un soi de dispreţ faţă de muzicieni şi poeţi, pentru că ei nu sunt în stare să vadă, precum criticul, transcendenţa discursului lor. hai să-l amintesc şi pe Manolescu, care a spus în repetate rânduri că, recitind literatura română pentru Istoria critică, a constat că ce se reciteşte cu cea mai mare plăcere e critica literară.
Că principiul plăcerii textului e aplicabil şi criticii literare, sunt total de acord. Citesc cu gusto destui critici. Însă nu-ş cum se face că aproape niciodată nu iau cu mine o carte de critică atunci când merg la baie. :)
Apropo de Bruno, m-a marcat rau imaginea cu el ajungind in odaia sordida a lui Johnny, mi-o imaginez oricind fara efort, inchid ochii si string din dinti : ) (pacat ca e greu de gasit, in romana, un echivalent bun pentru 'el perseguidor').
O paranteza: am inceput sa-mi fac o colectie de Bruno, si chiar un top. Cei mai tari pe care i-am adunat sint:
- Kinbote din "Pale Fire";
- M. Goodman din "The real life of Sebastian Knight";
- Marc-Antoine Marson din "L'oeuvre posthume de Thomas Pilaster" a lui Chevillard, il stii? (daca nu-l stii: Marson - tot un fel de Kinbote - se da drept prietenul cel mai bun al lui Pilaster, dar 'ingrijeste' o editie critica din postumele lui Pilaster, cu introducere si note de subsol pline de insinuari viperine la adresa operei si chiar a sotiei lui Pilaster - ca scriitorul ii datoreaza lui tot ce a scris mai bun, ba chiar ca l-ar fi plagiat, ca nu stia ce-i aia literatura daca nu-i spunea el, ca nu intelege cum de a ramas Lise cu Pilaster etc., e foarte amuzant-amara);
- Nisard, tot al lui Chevillard, personaj care cumuleaza toate metehnele criticilor, hipertrofiate - in "Démolir Nisard", un fel de pamflet lufoc - am ris de-am murit. Jean Napoléon Désiré Nisard (1806-1888) era convins ca dupa sec. XVII literatura e in declin iremediabil.
- Ar mai avea sanse sa se califice Dante C. de la Estrella, din "Imblinzirea divinei egrete" a lui Pitol, am auzit de ea de la Luciat, n-am citit-o inca.
Iarta-ma ca m-am lungit atita, tema ma pasioneaza : )
Revenind la intrebarea ta de dupa citatul din R.W., mi-ar placea sa dau peste o carte de istorie-sociologie literara, ceva bourdieusien terre-à-terre, ca sa aflu si eu cam cind au inceput criticii literari sa se creada deasupra "literaturii propriu-zise".
Daca tot m-am apucat sa insir nume si titluri, mai zic ca am citit de curind "Les critiques littéraires" a lui Bernard Pivot, o antologie de gafe monumentale si de judecati strimbe (sint culese, previzibil, mai ales din "critica de intimpinare"). E o mina de aur pentru orice colectionar de Brunos si Kinbotes. Am zimbit de la prima pagina, la ultima eram desfigurat de ris.
In fine, TREBUIE sa mai spun ca nu asociez criticii literari, in bloc, cu personajele de mai sus. Citesc cu placere multe cronici din revistele de-acasa si invat multe si bune din ele : )
:)
Uite ce critică literară adevărată, brunofobă dar filoplasteriană (nu, nu ştiam de el), faci tu aici! Am putea boteza critica adevărată "filopasteriologie", ce zici?
A, mi-am amintit: uite o replică o lui Manolescu de dinaintea lansării Istoriei critice, adresată unui prozator optzecist; e Kinbote plus Wellek înmulţit cu Marino la puterea Bruno: "X-ule, dacă nu vreau eu, nu exişti!"...
Şi se mai zice că scriitorii sunt cei cu delirul de grandoare. Faţă de chestia asta, Breban mi se pare de o modestie ivănesciană...
Haha, adevărată clar! N-ar putea să fie altfel decît filo-pilasteriană, aşa cum e şi filo-shadiană şi filo-sebastiană (knight şi în vis) : )
Face parte din subspecia criticii diluvial-narative, pe care tot eu am inventat-o: am tendinţa să povestesc cărţile, rînd cu rînd, şi ăla a zis, şi ălălalt a răspuns, şi după aia, şi stai să vezi mai încolo...
Pe replica lui Manolescu am putea întemeia o întreagă teologie literară. Existenţa şi non-existenţa lui X (Y, Z...) sînt doar manifestări ale voinţei manolesciene divine (care e totuna cu intelectul, spune Toma). La fel, existenţa şi non-existenţa noastră, cititorii lui X (Y, Z...). În raportul dintre ”Istoria” lui şi Lume, ”Istoria” are predecenţa.
este impudic sa intervin in dialogul vostru, intr-atat este de perfect, dar vreau sa va multumesc pentru el. radu, poti citi cel mai bine despre momentul de inceput al "aberatiei" criticii tocmai in marino (biografia ideii de literatura). pe de alta parte, nu ca l-as apara pe antipaticul de wellek, dar critica a patit si ea ce au patit toate formele de gandire, incepand cu filosofia: la un moment dat mijloacele s-au autonomizat fata de scopuri. mai bine zis au devenit chiar ele scopuri in sine. si uite-asa a putut ajunge critica mai interesanta pentru critici decat literatura, ca o forma (superioara, pentru unii dintre ei) de creatie. ceea ce tu, alexandru, care ii consideri scriitori pe critic, intelegi mai bine decat mine, care inca ma straduiesc sa pot face asta. (daca ajuta: eu iau uneori carti de critica la baie, uuups).
Explicaţia e fără cusur, însă autonomizarea asta a mijloacelor faţă de scopuri sună mai degrabă ca o fişă clinică descriind mecanismul de declanşare a unei boli, a unui cancer în care anumite ţesuturi se autonomizează şi percep corpul-gazdă ca pe unul străin :). Chestia asta nu-i normală, zău aşa: nu zice nimeni că discursul critic e musai ancilar faţă de cel propriu-zis poetic, ba dimpotrivă; însă refuzul celui dintâi de a se raporta în vreun fel la cel literar, ideea că, aşa cum zice Wellek, "relaţia dintre teorie şi practică e indirectă şi că, în ceea ce ne priveşte, o putem ignora" - asta mi se pare o aberaţie. Vine, poate, dintr-un bovarism al criticului căruia i se pare că artistul e mai liber decât el în relaţia cu referentul (ce e realul pentru artist e discursul poetic pentru critic - însă numai unul dintre ei e liber să se comporte absolut cum îl taie capul faţă de referent). Şi atunci, ca efect de compensare, ţine să-şi elibereze metalimbajul de închipuita vasalitate faţă de limbajul poetic, autonomizându-l. Nombrilizându-l. Autizându-l.
A: păi şi eu am zis că nu iau aproape niciodată critice în baie. Deci, uneori iau. Însă am constatat că unele constipă, aşa că mă cam feresc... :)
pe cand o lista de laxative si diuretice literare? ca alea care constipa nu stiu cum se numesc... hmmhhm...
:)
Mişto ideea, am pus o postare la temă.
Vad ca lui Alexandru discutiile despre critica literara ii starnesc in continuare asociatii de idei teologice - la fel altadata, cand cu Iulian Baicus si calvinismul :) (aici: "Criticul literar şi teoria lotusului interior din teatrul Nô" )
@bughimamborag: Sînt doar asociaţii de cuvinte, nu de idei : ) . Şi să ştii că mă căiesc pentru postarea aia, din cauza ei nu mai ştiu dacă mă număr printre cei aleşi sau printre cei respinşi. Nu trebuia să-mi mai aduci aminte : )
Trimiteți un comentariu