Angela Marinescu, Probleme personale

Am citit pe coperta inferioară a vol. Probleme personale al Angelei Marinescu cele câteva extrase critice. Unul dintre ele a căzut în capcana formaţiei mediciniste a poetei. Chirurgie, bisturiu, sfârtecare... poeta “face curat”, decupează şi înlătură excrescenţe incomode sau organe bolnave. Este adevărat că, între disecare şi... secare, se preferă prima variantă, doar ni se arată “rectul plin de sânge” al poetului "introdus în manuale", dar distanţa dintre cea care scrie şi poemul său se reduce într-atât, încât nasul inhalează de aproape mirosuri fetide: ”Eu am o relaţie acută cu anumite mirosuri / să îi spun de-a dreptul, cu parfumurile mortuare / acelea amare şi grele, pe care japonezii le-au adus la cel / mai înalt grad al rafinamentului ce nici nu mai este mortuar /este pur şi simplu excitant (...) ” Aşadar, nu se stă în picioare, deasupra organismului întins, inert al poemului, ci lângă acesta, în densitate spaţială deplină, ca sardelele, pentru ca cei doi - scriitoarea şi poemul - să devină buni conducători de căldură într-un mediu literar de multe ori ingrat şi ostil. Nu mi se pare o modalitate tocmai medicală, profesionistă de resuscitare a unei poezii devalorizate prin experimente nefericite, cu -isme la sfârşit, aflată într-un soi de moarte c(l)inică (“am fost o alcoolică / postmodernă şi slabă / pentru că am suferit / un şoc / al poeziei improprii / şocul livresc / al libertăţii unei / maimuţe în flăcările iadului ”), ci una radicală, violent- necesară, concretizată prin măsuri de prim-ajutor, în contratimp cu minuţia chirurgului, prin respiraţie gură la gură, prin apăsări toracice, poate chiar şi cu picioarele, astfel încât sângele să poată reporni. Nu se recurge sub nicio formă la vreuna dintre substanţele farmaceutice de tip pastile, perfuzii sau anestezice care ar afecta acuitatea simţurilor. Împotriva durerii nu se ia niciodată nimic; temperatura confortabilă nu îţi poate deschide adâncimi reale în propriile fisuri. Şi, oricum, toxicomania adevărată din poemul cu acelaşi nume a fost una de natură livrescă. Redescoperită, subiectivitatea paradoxală, incisivă, dar total expansivă, amestec de pathos şi ură, de sexualitate şi adoraţie, de curaj şi de teamă, îmbibată de repulsia faţă de “poezia bătrâneţii”( “o reptilă ce-ţi taie răsuflarea, / o surprind că mă epuizează cu o grosolănie de-o feminitate masculină / bătrâneţea este o cârpă pe care o foloseşti după consumarea / unui act homosexual”- Nu putem judeca realitatea cu bun-simţ) se avântă mai mereu, prin deversări, prin fluxuri imprevizibile sau prin jeturi ignifuge (se face referire şi la casa cu colţ din Zabriskie Point, filmul lui Antonioni, cu scena uneia dintre cele mai frumoase explozii din istoria cinematografului!- http://www.youtube.com/watch?v=ResQFDDsDAI) : “tabăr cu o dorinţă ucigătoare / şi degradantă”; “perspectivă totalitară asupra lumii / când victimele îşi unesc forţele şi apoi / îşi dau foc cu ură / şi îşi dezgolesc sânii înroşiţi cu ochii nepăsători / şi detaşaţi ca ai sinucigaşilor în serie / sau ca ai celor condamnaţi la moarte.” Nimic din aerul septic al spitalului, ci toate spasmele vieţii înseşi, animată de un teribil instinct revoluţionar, distructiv şi purificator în acelaşi timp. Nimic din tactilitatea aceea tocită de latexul mănuşii chirurgicale nu se regăseşte aici, căci Angela Marinescu nu se menajează, din contră: se expune tuturor pericolelor agenţilor necrofagi ai pseudopoeziei pentru a se dona pe de-a-ntregul propriului poem, astfel încât acesta să redevină viu şi autentic, să scape de conectarea la aparatele prin care i se menţine respiraţia artificială. Într-adevăr, metabolismul poematic şi cel biologic ajung să se sincronizeze perfect în Probleme personale. Poeta este în primul rând donatorul, voluntarul şi abia pe urmă, biografic vorbind, medicul.

imagine: Eva Svankmajerova, The making of a hole, 1987