J.M.G. Le Clézio, Peştişorul de aur

Cărţile recente ale lui Le Clézio par rostite de o străină gură şi scrise de o străină mână. Nimic nu leagă Proces verbal de, să zicem, Peştişorul de aur, un soi de Bildungsroman revoltător de politically correct al fetiţei Laïla, arăboaică hilal „din poporul semilunii”, răpită pe când avea şase sau şapte ani de nu se ştie cine şi vândută unei evreice spaniole, care o creşte învăţând-o rudimentele ambelor religii. Romanul e un haloimes de clişee de toate soiurile, de la cele narative până la acelea ale corectitudinii politice, despre un Paris, o Franţă şi un Occident (y compris Statele Unite) văzute prin ochii unei fete hilal care, în drumul ei dinspre anonimat înspre gloria unei cariere de pianistă şi înapoi spre anonimele, dar regeneratoarele origini hilal, bineînţeles că denunţă una câte una toate „pretinsele valori” „psihologice, psihiatrice, religioase sau politice” ale societăţii occidentale de consum (cuvintele ghilimetate sunt ale lui Robbe-Grillet). E un punct terminus trist pentru Le Clézio, care ajunge astfel să celebreze aceeaşi inaderenţă la „pretinsele valori” etc. etc. pe care în punctul origo o abhorase – ba, pentru ca involuţia să fie deplină, ajunge aici pe căile stereotipe ale corectitudinii politice (cel puţin „noii romancieri” predicau în numele Artei...). Tânărul furios care dorea să strige mai tare decât toţi ceilalţi, cum se defineşte singur într-un interviu din "Le Magazine littéraire", sfârşeşte ca băiat de cor cum nu se poate mai disciplinat.
Atunci când formula experimentală a romanelor lui fagocita poetica obiectualistă a noului roman pentru a o întoarce împotriva ei înseşi şi a o transforma într-un paradoxal umanism, Le Clézio era un artist adevărat, capabil să pună limbajul poetic să destructureze ideologia pe care pretinde că se întemeiază şi se preface că o afişează. În schimb, atunci când limbajul poetic e înlocuit de o traducere corectă, dar simplistă a limbajului ideologic al epistemei celui mai recent establishment, Le Clézio e nici mai puţin, dar nici mai mult decât un doctrinar al timpurilor noi, periculos de apropiat uneori de rolul de „toboşar al vremurilor noi”, cu formula propagandistului arhetipal Mihai Beniuc.
Aşa încât sunt acum convins că, pe de o parte, detractorii lui Le Clézio n-au dreptate să-l dispreţuiască (e, totuşi, autorul unora dintre cele mai bune romane franţuzeşti de după război – măcar Proces verbal şi Căutătorul de aur merită acest titlu); după cum ştiu că, pe de altă parte, oricât ar fi cuvântul de tare, cazul lui Le Clézio e acela al unei ratări. Însă o ratare exemplară, mai elocventă decât orice reuşită călduţă. Nu doar pentru că punctul iniţial e situat undeva foarte sus, aproape de polul plus, şi nu numai pentru că e o ratare de Nobel. Ci pentru că e un nemaipomenit studiu de caz despre modul în care, atunci când i se cedează iniţiativa, ideologul devorează întotdeauna artistul. Opera lui e, cinic vorbind, deliciosul proces verbal al unei astfel de ratări exemplare.