Poemul din sâmbăta de ieri

...ce să-i faci, aşa-s eu, cam cu retard. :)
Dar, de dragul poemului de mai jos, tot o să mă iertaţi până la urmă, nu puteţi altfel. :P

Aşadar, Ion Mureşan, Singur sub pământ

Ci eu singur sub pământ.
Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe.
Căci pământul i-a expectorat pe toţi.
Pe toţi i-a scuipat între flori,
în batista înflorată a primăverii.
Pe toţi i-a dat afară.
Acum ei sunt pete de sânge în batista unei frumoase
domnişoare tebeciste.
Pleosc! i-a scuipat pământul în iarbă.

Şi tocmai acum e ziua învierii.
Tocmai acum e ziua celei de a doua veniri a Mântuitorului.
E Ziua Judecăţii.
Oh, ce bucurie mare!
Pe toţi i-a scos pământul afară
din plămânii lui,
din lăzile lui frigorifice
unde, Doamne, atât de bine s-au păstrat.

Aceasta e Ziua Judecăţii,
ziua în care creşte carnea pe fiecare os,
carnea se depune pe oase ca praful pe mobilă.
Aceasta e ziua când carnea e luminoasă ca Luna.
E o carne sigură.
Căci tot omul ţipă de bucurie şi zice:
„Haide, hai în carnea mea, unde-i cald şi bine!”

Ci eu singur sub pământ.
Şi pe fiecare osişor creşte carnea.
Încât se umple pământul de oameni
şi apele de peşti
şi cerul de păsări
şi cuştile de câini
şi bucătăria de vară a mamei se umple de muşte
(căci şi pe osul de muscă creşte carnea de muscă)
oh, ce bucurie mare!

Iar cei care au fost arşi în foc de nu mai au oase
se bucură şi ei
căci, după câte văd eu de sub pământ,
în iarbă se aprind focuri mici cât flacăra unui chibrit
ori mari cât o casă care arde,
iar flăcările, pleosc, numai ce scuipă oase
şi pe oase numai ce creşte carnea,
iar dacă undeva, în lume, apare o idee,
numai ce vezi că în jurul ei creşte un cap,
numai ce vezi ideea că se tolăneşte la umbra unei frunţi
care înainte nici nu era.
Oh, ce bucurie mare!

Ci eu singur sub pământ.
Pocneşte pânza praporilor în vântul serii.
Eu singur sub pământ ca un copil cu nasul lipt de geam.
Eu cu nasul ca un melc lipit de geam.
Iar ceea ce văd, văd prin iarbă.
Şi stau în laptele dulce şi negru al pământului
şi-s singura broscuţă şi şarpe şi peşte şi împărat
din neagra împărăţie.

Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe.
Iar ei joacă hora,
roată–roată în jurul lui Christos
care stă ca un miel în mijlocul lor.
Şi ce văd eu, prin iarbă văd:
femeile cu picioare subţiri ca şi creioanele
şi cu sexul ca şi guma de şters, udă şi roz ca radiera,
şi bărbaţii tropotind cu cizme de piele şi cu potcoave şi
fiecare cu două călimări pline cu cerneală între picioare.

Asta am apucat să văd,
căci ei cu Christos în mijlocul lor se înalţă la cer.
Iar eu singur, singur, singur pentru vecie,
şi cu cerul tras ca o cortină neagră deasupra,
cerul tras ca un fermoar de la şliţ peste ochi,
singur în laptele dulce al întunericului,
singur sub pământ.
Oh, ce bucurie mare!

Aceasta e Ziua Celei De a Doua Veniri.
Şi deodată, pleoasc,
întunericul scuipă un înger,
un înger mic mic,
un înger sfrijit,
un înger diabetic,
un înger albinos,
ultimul îngeraş recuperator.
Care mă înhaţă de o ureche
şi mă duce în lumină şi eu plâng
şi plâng prin aer
cu urechea între degetele îngeraşului,
plâng,
că întunericul rămâne singur.

Poemul de sâmbăta asta (62)

Pam-pam, cea mai proaspătă poetă douămiizecistă vine azi la pedeseul nostru.

Luiza Vasiliu, Summertime (live in Bistriţa)

pesemne că
(mereu am vrut să-ncep aşa
o postare, dar nici una
n-a meritat efortul)
s-au întîmplat cu adevărat lucruri la bistritz

dacă eu am dormit ieri
non stop, iar azi mi-am mai rezolvat
din treburile lăsate deoparte ascultînd
de două sute de ori lying a martinei. last.fm-ul meu
e în pragul unui atac de panică.

am fost singura
ne-poetă
dintre participanţi, un copil
lăsat să alerge printre galantarele cu dulciuri
şi să-şi aleagă de-acolo drajeuri, jeleuri
şi amandine moi. am primit în 4 zile
bucurii cît pentru 4 ani. k.
zicea că să nu exagerăm, uite că nu exagerăm
şi chiar aşa e.

dacă festivalurile de poezie
trebuie să existe, atunci
neapărat să fie ca cel de la bistriţa.

în fine, mă cunoaşteţi deja,
mă entuziasmez uşor
şi nu prea se poate pune preţ
pe ce spun. dar de data asta
vă rog eu mult să mă credeţi.

un pas mai departe dacă fac
şi o să ziceţi c-am inventat totul

şi că vai ce e cu siropul ăsta.
nu-l fac şi spun aşa, într-o ordine dezordine:

marin mălaicu-hondrari. un om cu adevărat bun, aşa cum nu se prea mai găsesc nicăieri. şi c. îi seamănă întocmai.
adela greceanu. sora mea cvasi. ar trebui s-o auziţi cum cîntă summertime pe la 3 dimineaţa, pe terasa unui club house unde ne-am cam lăsat pieile de-atîta dans şi prosteală.
ana dragu. o frumuseţe de împărăteasă romană, genul care-ar fi condus imperii numai clipind de două ori.
doina ioanid. mai tînără decît toţi tinerii de la observator.
miruna vlada. în sfîrşit cineva care rîde mai tare ca mine. deşi cred că ea crede acelaşi lucru despre mine.
răzvan ţupa. ar trebui să li se interzică poeţilor să aibă gropiţe. atîta am avut de zis.
claudiu komartin. cu vocea aia a lui poate să îmblînzească şi leii.
radu vancu. bonom şi blînd. musai să-l auziţi spunînd bancuri. şi cîntînd.
white noise. de fapt, e blue noise, pencă se-mbracă mereu în albastru. şi ne-am cam împrietenit.
gabriel daliş. are în el ceva care linişteşte apele, pe toate.
dan coman. el şi mara.
ştefan manasia. un munte de om, cred că ar fi putut să-l joace pe spartacus dacă şi-ar fi pus mintea.
rareş moldovan. nu ştie ce comentarii făceam cu fetele de la engleză în anul I de facultate..
cristi cotarcea. if jesus was a clown.
ioana nicolaie şi mircea cărtărescu, amabili şi deschişi, păşind atent printre noi.
ana şi camelia toma. aproape surori.
florin partene. sau ce frumos e omul. sau hîp hîp (aşa ne-a spus că sforăie ştim noi cine). sau toţi sîntem o pulbere fină şi din delicateţe plutim în lumină.

Ioan Es. Pop, "Ieudul fără ieşire"

În ce priveşte poezia română, unul dintre evenimentele de top ale lui 2009 a fost reeditarea "Ieudului fără ieşire", deja demultişor o carte-cult, la Ninpress/Charmides. I-am trimis lui Un Cristian două-trei fraze despre această carte minunată pentru Târgul Alternativ de Carte; le reproduc mai jos. (Sunt un fragment dintr-un text ceva mai amplu, publicat în "Transilvania".)

Ioan Es. Pop, exorcistul

Nu atât moartea, cum s-a tot spus, e sursa de teroare din poezia lui Ioan Es. Pop, cât răul. O hipermnezică exorcizare, o obsesivă anamneză a ororii – orice text care îşi propune altceva decât asta e, pentru poetul No exit-ului, altceva decât poezie. Oricât s-ar da de (auto)biografist şi de coborâtor al poeziei în căminele de nefamilişti, Ioan Es. Pop înţelege de fapt rostul poeziei în felul vechilor şamani – după care poezia nu are multe în comun cu literatura în înţelesul modern al cuvântului, ce să mai vorbim de cel postmodern. Ea e pur şi simplu descântec, invocaţie a spiritelor pentru tămăduirea răului. Febricitarea ei e a vraciului zgâlţâit de frigurile posedării. Desigur, masca dogonă a şamanului pare uneori decorată cu schime şi grimase expresioniste, ori evocă cine şi ce alte asocieri culturale. Nu e o eroare să le luăm în analiză; ar fi însă una capitală să le luăm, ca să zic aşa, în sinteză, să reorganizăm înţelegerea poeziei în funcţie de dezvoltările livreşti ale acestor trimiteri (ca la Mircea Ivănescu, să spunem, unde metabolizarea referinţelor în corpul poemului e esenţială, sensul poetic pur şi simplu nu se instanţiază independent de inserţiile livreşti). Ar însemna să socotim că funcţiile intertextuale ale limbajului poetic valorează vreo clipă pentru Ioan Es. Pop mai mult decât funcţiile lui exorcist-terapeutice. Altfel spus, posibilitatea intertextului e reală, însă secundară; chiar atunci când referinţele sunt punctual identificabile şi intertextul are ramificaţii imense, sensul poemului nu e suma sensului intertextelor, poemul nu există pentru a se constitui din interglosări endogene în corpul literaturii. Asimilarea metanoică a poeziei – pentru un poet precum Ioan Es. Pop, mirajul acestei posibilităţi e totul. Literatura cu sens autoconţinut, literatura endogamă e în cazul acesta un nonsens, dacă nu un contrasens de-a dreptul, ca pentru acei poeţi suprarealişti pentru care literatura propriu-zisă e duşmanul – să ne amintim de Breton, care în Al doilea manifest din 1929 l-a excomunicat din mişcare pe un scriitor de talia lui Georges Limbour sub acuzaţia de „cochetărie literară” .
Nu e întâmplătoare asocierea lui Breton; structura fantasmatică a poemelor lui Ioan Es. Pop are un chose suprarealist, răul exorcizat de ele e de aceeaşi natură cu răul suprem din Haut mal a lui Michel Leiris, faţă de care poezia lui Ioan Es. Pop e mai puţin sanguinară, e drept, însă mai acut metafizică. De asemenea, textele din Ieudul fără ieşire ar fi făcut deliciul lui Georges Bataille, sunt toate exemple ideale pentru acea „hipermorală poetică” născută din profuziunea complicităţilor în cunoaşterea şi experimentarea răului, teoretizată atât de seducător în Literatura şi răul. „De même que l'horreur est la mesure de l'amour, la soif du mal est la mesure du bien” – fraza aceasta lui Bataille s-ar potrivi de minune ca epigraf al Ieudului fără ieşire, amplu oratoriu al ororii, lipsit de orice rezolvare luminoasă, ca şi când corul tragediei antice, luând cutremurat act de hybris-ul lumii reprezentate, îi cântă oroarea, fără a reuşi să treacă la rezolvarea violentă, dar kathartică, din actul final. Priveşti în hău, şi hăul priveşte în tine, clamează aforismul celebru al lui Nietzsche. Priveşti în rău, şi răul priveşte în tine, ar putea parafraza Ioan Es. Pop. Tensiunea insuportabilă a poeziei lui vine din aceea că dicteul automat al terorii se face lucid, pagină de pagină; nimic nu anesteziază conştiinţa care, terifiată, înregistrează viziune neagră după viziune neagră. Contrar prejudecăţilor, alcoolul nu are nici un efect în sensul acesta; ceea ce demonstrează că alcoolul este numai întâmplător catalizatorul răului, poezia lui Ioan Es. Pop fiind complet indiferentă faţă de orice soi de anacreontism, de orice fel de celebrare a alcoolului.
Pe lângă un astfel de infern, lumea din poezia lui Bacovia aproape că pare mic-burgheză. Nu-i aceasta, desigur, o judecată de valoare, ci una pur descriptivă – citind pe cei doi mari poeţi cu ochiul unui Fernand Braudel, bunăoară, interesat adică de istoria vieţii private, nu putem să nu observăm că „omul concret” bacovian îşi duce existenţa, prin comparaţie cu chiriaşul (era să zic: prizonierul) căminului de nefamilişti din strada Olteţului numărul 15, într-un infern de confort îmbunătăţit. Ioan Es. Pop e faţă de Bacovia ceea ce e Eugen Ionescu faţă de Caragiale; în rarele circumstanţe în care e manifest, umorul are simptomatologia sindromului moriatic – bolnavul, hipomaniacal, intră într-o starie de euforie aflată într-o evidentă asimetrie cu starea generală dezastruoasă, cauzată adesea de leziuni ale emisferei drepte a creierului. Umorul, sau mai degrabă sarcasmul infrecvent al lui Ioan Es. Pop are o natură din aceasta moriatică – micile inflamaţii euforic-ludice nu numai că nu eliberează tensiuni ale lumii detracate, ci dimpotrivă, vin să-i confirme totala alienare. Îngheaţă, una peste alta, sângele şi mai tare în vine, ca „râsul la mormânt”, cu vorba lui Eminescu.
De la Ieudul fără ieşire până la poemele de deunăzi din România literară (10/2010), anunţând o viitoare carte care s-ar putea chema Cartea rece (titlu folosit deja de Irina Nechit) sau Unelte de dormit, Ioan Es. Pop a scris cea mai vie poezie a morţii, cea mai bună poezie a răului din întreaga noastră literatură.

Poemul de sâmbăta asta (61)

S-ar putea zice că, la rigoare, textul de mai jos nu e poezie. Eu aş răspunde că, la rigoarea absolută, e. (Ce anume e rigoarea absolută, se va vedea tocmai din text.) Şi nu numai că e absolut riguros poetic, dar deschide o uşă altfel bine ferecată care dă direct înspre curtea interioară a poeziei. O deschide cu verva stranie a unui arici care ţine să dea iarba fiarelor la toată lumea.
Pentru că, am uitat să vă spun, textul acesta din "Cartea pierdută" (1998) nu e numai un text despre poezie, ci şi unul despre arici.

Ion Mureşan, Poezia şi aricii (o paranteză)

Câteva cuvinte despre virtuţile limbajului poetic ar fi, cred, binevenite. Dar cum m-am cam săturat de animalul invocat mai înainte, în analogia pe care tocmai sunt pe cale să o săvârşesc, mă voi folosi de un alt animal: ariciul. Din respect pentru condiţia parantezei, voi fi scurt.
Stăm sub limbaj ca sub un munte nevăzut. După cum omul îşi sapă tunele în muntele de piatră, îşi sapă tunele în muntele relaţiilor sociale, nestânjenit îşi face casă, îşi cumpără maşină etc., la fel îşi sapă el tunele prin limbaj. Cuvântul, spunea Heidegeer, este rostirea cuvântului din Fiinţă, care nu are limbă. În Fiinţă, toate "cuvintele" sunt legate de toate "cuvintele". Bequerel, dacă nu mă înşel, spunea că dacă cineva mişcă un deget pe Pământ, ceva se mişcă pe Sirius. La fel este şi în Limbaj: dacă eu mişc ceva în cvântul "deget", ceva se mişcă în cuvântul "Sirius". Asta nu înseamnă că noi putem vorbi cu toate cuvintele lumii deodată. Tocmai de aceea spuneam că discursurile noastre sunt un fel de tunele. Numai Dumnezeu poate vorbi cu toate cuvintele (şi cu toate semnele) deodată. Şi chiar o face. Prorocii mărturisesc despre vorbirea lui că este ca tunetul. Cât despre urechile noastre, ele îl aud foarte rar, iar când înţelegem frânturi din Marele Tunet ne cutremurăm. Vorbirea noastră delimitează şi uneori, vorba lui Rilke, delimitează prea tare. Altfel spus, trasăm hărţi pe hârtia Limbii, iar apoi ne oirentăm după ele în Lume.
Acum: să zicem că fiecare cuvânt e un arici. La fel cum fiecare arici are o sumedenie de ţepi, fiecare cuvânt are o sumedenie de sensuri. (Lingviştii vor râde zicând că bat câmpii pe marginea "polisemantismului". Nici măcar nu este un cuvânt la fel de frumos ca şi cuvântul "arici"!) Eficient şi sărac, ca orice unealtă, limbajul ştiinţei leagă cuvintele (sau, oricum, încearcă) prin sensurile lor cele mai tari. Adică este crescut ariciul în anumite condiţii de mediu (discursiv), se constată care ţep a crescut mai gros şi mai lung şi mai viguros şi prin acesta se leagă ariciul de ţepul cel mai lung, mai gros şi mai viguros al ariciului următor. Restul ţepilor îl taie cu grijă oamenii de ştiinţă, distinşii savanţi cărora le place ca aricii (cuvintele) să fie cheluţi (ca şi capetele lor?).
Singurul, limbajul poeziei, riguros la modul absolut, leagă (încearcă) toţi ţepii unui arici de toţi ţepii ariciului următor, toate înţelesurile unui cuvânt de toate înţelesurile cuvântului următor. Poetul nu bărbiereşte aricii. Mai mult, deşi mult mai bogată, poezia cu nobila-i umilinţă nici măcar nu râvneşte la prestigiul surorii mai sărace, nici la numele ei pompos: "Ştiinţă".

Poemul de sâmbăta asta (60)

Un poem care ar trebui pus în DEX ca ilustraţie a cuvântului-titlu "dor".
(Luat din ca de obicei meseriaşul Tiuk!)

Ana Dragu, două bucăţi de carne sleită


acum lipseşti din toate
şi facem din orice
o sărbătoare
tristă

stau la fereastră ca un canar muribund
o prelungire inutilă a propriilor mele cearcăne

văd porumbei cum turbează şi cîini prăbuşindu-se cu mesaje legate de picior
suprafaţa inimii se sparge în valuri mărunte.

e o noapte adîncă, liniştită
ca şi cum sub zăpadă s-ar ascunde inimi de aur,

insule pe care trăim
ca nişte zei infantili.

Mihail Medrea, "negru la albino"

Volumul de debut al "tânărului" Mihail Medrea m-a pus pe gânduri din câteva motive. În primul rând pentru că versurile mi se par a nu fi deloc lucrătura unui tânăr debutant - e drept că poetul Mihail Medrea a existat anterior şi sub alte nume -, în al doilea rând pentru că nu înţeleg prea bine cum de atâtea experienţe,  - atâta poveste - pot încăpea în poezie fără să o schimbe decisiv, fără să o altereze, ba dimpotrivă, oferindu-i un echilibru de invidiat. Sau un dublu echilibru, de formă şi de conţinut. De obicei, când aud de poeţi care dăltuiesc poezia - sau limba, sau cuvintele, sau ce se mai poate dăltui de către artiştii nepereche - îmi vine să râd sau râd de-a binelea. Numai că, spre ruşinea mea, citind versurile lui Mihail Medrea, nu m-am putut abţine să mă gândesc exact la chestia cu dăltuirea. Versurile, deşi ciudat de inegale, au un ritm intern care te cucereşte şi care - ca să mă exprim ca în fotbal - face diferenţa. Revenind la ideea cu povestea, cred că e într-adevăr o probă de măiestrie, se vede că întârzierea debutului în volum nu a însemnat timp pierdut, ci căutare continuă, calibrare, autocenzură. Nu cred să fi citit vreodată un volum de poezie care să conţină mai multe istorii de viaţă, prezentate pe larg, nu doar schiţate sau sugerate. Secretul cred că e în fiecare vers în parte sau în structuri de versuri citite ca entităţi separate şi care fragmentează constant povestea. Abia la sfârşit îţi dai seama că ai fost păcălit, că, în ciuda fragmentărilor, ocolişurilor, referinţelor culturale, întreruperilor cu valoare pseudo-aforistică - sau fals-înţelepte - povestea rămâne, că o poţi reface cu un minim efort şi relata ca şi cum ai fi citit o nuvelă sau chiar un roman. Şi, întorcându-te la text, luând-o de la capăt, te miri de fiecare dată că vraja rămâne. Ca să fie şi mai provocator, Medrea ne oferă şi poveste în poveste, incursiuni în memorie sau promisiuni că, dacă vom avea puţintică răbdare, povestea se va schimba radical, într-un joc pe care îl putem continua la infinit, fără niciun risc. Mai ales fără riscul cel mare, plictisul. Mare pişicher al poeziei, acest Medrea...

Poemul de sâmbăta asta (59)

Ion Mureşan zice că poeţii sunt ca anticorpii: cu cât e criza mai acută, cu atât trupul secretă mai mulţi.
Grecia e în criză; să-i reactivăm poeţii!

Ghiorghios Seferis, Euripide atenianul

A-mbătrânit între focul Troiei
şi carierele de marmoră din Sicilia.

Îndrăgea văgăunile adânci şi desenele mării.
Văzuse în venele oamenilor
un năvod al zeilor, în care ne prind
ca pe sălbăticiuni;
s-a străduit să-l rupă.
Era aspru, prietenii lui, puţini;
a venit apoi vremea şi l-au sfâşiat câinii.